6.000 MW hidro pe hârtie: autoritățile au ignorat seceta din 2023

România traversează în vara lui 2026 o criză energetică agravată de secetă, în care hidrocentralele livrează mult sub capacitatea afișată pe hârtie. Deși puterea instalată netă depășește 6.000 MW, lipsa apei transformă această resursă într-o rezervă teoretică. Expertul în energie Cosmin Păcuraru arată că semnalele de deficit hidric erau publice încă din 2023, iar decidenții au mers mai departe cu o strategie care nu ajustează așteptările.

Problema nu e doar meteorologică. Este una de planificare: documentul-cadru al sectorului tratează hidroenergia ca pe o sursă stabilă, deși debitele Dunării și ale râurilor interioare au scăzut vizibil ani la rând, iar producția a urmat același trend descendent.

Producția reală s-a prăbușit, capacitatea instalată a rămas pe loc

La începutul lui 2024, puterea instalată netă în hidro era de 6.139 MW. Strategia Energetică a României 2025–2035, aprobată la începutul anului 2025, încă prezintă hidroenergia drept „principala sursă regenerabilă” a țării, cu o pondere de aproximativ 34% din consumul final de energie electrică. Cifrele de pe hârtie nu mai coincid cu ce iese din turbine.

În 2024, ponderea energiei din hidro a coborât la circa 25% din totalul generării. În 2025 a continuat să scadă, până în jurul a 22%. Producția din 2024 a fost cu peste 20% mai mică față de anul anterior. În 2025, Hidroelectrica a raportat puțin peste 11 TWh — printre cele mai reduse volume din istoria recentă — într-un an pe care conducerea companiei l-a descris drept cel mai secetos cu care s-a confruntat.

“

Capacitatea instalată rămâne aproape neschimbată, dar apa lipsește. Seceta, debitele reduse ale Dunării și ale râurilor interioare transformă o resursă teoretic stabilă într-o sursă intermitentă și din ce în ce mai greu de prezis. — Cosmin Păcuraru, expert în energie

Fără debite suficiente și fără volume constante în lacuri, cei peste 6.000 MW instalați nu echivalează cu putere disponibilă permanent. Un megawatt hidro pe listă nu înseamnă un megawatt livrabil în SEN când precipitațiile lipsesc luni la rând.

Strategia 2025–2035: aceleași procente, zero ajustare la secetă

Păcuraru acuză faptul că documentul a fost elaborat și aprobat exact pe fondul trendului descendent, fără o recalibrare realistă. Din 2023 era deja clar că România intrase într-o perioadă prelungită de secetă hidrologică: datele despre debite erau publice, iar producția hidro începea să oglindească deficitul cumulativ de precipitații pe zeci de luni consecutive.

Cu toate acestea, strategia a păstrat rolul central al hidroenergiei și procente optimiste. Nu apare un plan coerent de gestionare a riscului hidrologic pe termen lung și nici o evaluare aplicată a impactului schimbărilor climatice asupra resurselor de apă. Modernizarea și digitalizarea sunt menționate, la fel rolul hidro în echilibrarea sistemului, dar legătura cauzală precipitații mai puține – debite mai mici – producție mai mică – presiune pe gaze și importuri lipsește din logica documentului.

“

Fără apă suficientă și constantă, cei peste 6.000 MW instalați devin o iluzie costisitoare. Asta nu este strategie. Este un exercițiu de autoiluzionare. — Cosmin Păcuraru

Pentru 2035, țintele de regenerabile — 44% în 2035 și 73% în 2050 — includ explicit hidroenergia. În condițiile în care producția reală scade din cauza secetei, iar stocarea prin pompaj stagnează, aceste procente riscă să rămână exerciții contabile, nu un parcurs operațional.

Pompaj blocat de decenii și avertismentul Draghi ocolit

Aceeași strategie subliniază rolul hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj în echilibrarea rețelei — exact segmentul pe care România încearcă, fără rezultat solid, de peste 40 de ani. Pe capacități de pompaj de ordinul 200–300 MW s-au cheltuit deja peste jumătate de miliard de euro. Proiectul Tarnița–Lăpuștești rămâne pe hârtie, trecut dintr-o guvernare în alta.

Documentul a apărut în 2025, la câteva luni după Raportul Draghi, care semnala greșelile UE în impunerea rigidă a țintelor de decarbonizare și regenerabile. Potrivit expertului, cei din jurul Ministerului Energiei au preferat să ignore acest avertisment. Țintele condiționate de la Bruxelles rămân astfel încadrate ca obiective de atins inclusiv prin hidro, deși „combustibilul” — apa — nu mai e previzibil.

Apa, factorul pe care strategia îl tratează superficial

Critica centrală a lui Păcuraru vizează absența unei abordări serioase a apei ca resursă variabilă. Documentul admite indirect problema climatică — condiții meteorologice extreme, intermitența regenerabilelor — dar analiza e orientată aproape exclusiv spre eolian și solar. Pentru hidro nu e construit lanțul logic care leagă deficitul de precipitații de presiunea pe sistemul energetic național.

Ar fi fost necesare, argumentează specialistul, indicatori clari: debite medii și minime, volume în lacuri, producția din anii secetoși de referință, scenarii climatice pentru 2035 și 2050, impactul asupra Dunării și al Porților de Fier. O astfel de structură nu există. Hidroenergia e tratată ca putere instalată cu randament ridicat, nu ca dependență de un factor natural care se rarefiază.