Cronica Județului #1 - De la Oradea Mare la municipiu: orașul între 1919 și 1925

Dacă treci azi pe strada Aurel Lazăr, casa de la numărul 13 arată a loc liniștit: ferestre la stradă, curte, muzeu. Pe 12 octombrie 1918, în salonul ăsta s-a scris un text care a mutat orașul pe altă hartă. Avocatul Aurel Lazăr, orădean născut aici în 1872, a găzduit redactarea declarației prin care românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș își cereau dreptul de a-și hotărî soarta. De la ușa aia până la municipiul Oradea, din 1925, au trecut șapte ani agitați, o armată, un tratat și o schimbare de nume.

Orașul pe care îl luau în gură oamenii de atunci nu se numea la fel pentru toată lumea. Pe românește i se spunea Oradea Mare (mai demult, Urbea Mare). Pe maghiară, Nagyvárad. Pe germană, Großwardein. Tramvaiul circula deja din 25 aprilie 1906. În 1914, înainte de război, recensământul număra 69.949 de locuitori. În 1910 fuseseră 64.169, iar maghiara era limba maternă pentru circa 91% dintre ei. Asta era urbea care intra în România: mare, vorbitoare de mai multe limbi, cu industrie, comerț și o comunitate evreiască vizibilă în magazine, cabinete și sinagogi.

O casă de avocat și o adunare la Alba Iulia

Lazăr nu era un oaspete întâmplător. Greco-catolic, avocat, om al Partidului Național Român, înrudit prin familie cu Iosif Vulcan, omul de la revista Familia. Strada îi poartă azi numele, liceul la fel, iar la capătul străzii stă o statuie de bronz. Casa a rămas pe loc. E unul din rarele cazuri în care un gest de 1918 nu s-a mutat în arhivă, ci se vizitează cu bilet.

La 1 decembrie 1918, delegați din Bihor au fost la Alba Iulia. A doua zi, Lazăr a primit resortul Justiție în Consiliul Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Oradea era deja legată de noile hârtii românești. Pe stradă, lucrurile arătau altfel. Pe 7 decembrie 1918, în sala mare a primăriei și la teatru, s-a ținut un miting împotriva hotărârii de la Alba Iulia. Primăria îi ținea în oraș, pe cheltuială proprie, pe soldați demobilizați. Generalul francez Henri Berthelot a trecut pe aici în duminica de 29 decembrie și, spune cronica oficială a municipiului, a ridicat moralul soldaților români.

Paștele din 1919, la primărie, pe la ora 14

În martie 1919, la Budapesta s-a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor. La Oradea s-a instaurat o stare de tensiune: arestări, obligația la muncă, tabere de „roșii” și de „albi” care se înfruntau în oraș. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1919, noua conducere a urbei, cu primarul Rimler Károly în frunte, a cerut comandamentului român al Diviziei 6, aflat la Tileagd, să intre în oraș și să restabilească liniștea.

Dimineața era prima zi de Paști. Fruntașii orașului au ieșit în întâmpinarea armatei. Generalul Traian Moșoiu (născut la Tohanu Nou în 1868, fost elev al academiei militare de la Wiener Neustadt, trecut apoi în armata română) a intrat în clădirea primăriei în jurul orei 14 și a preluat conducerea. În aceeași campanie, trupele lui au trecut și prin Beiuș și Salonta. Administrația românească a Oradiei se numără de atunci, de pe 20 aprilie 1919.

Consiliul Național Român s-a întrunit a doua zi, legal, și s-a ocupat de lucruri prozaice: ordine, pâine, continuitate. Nu e glumă de istorie: un oraș de 70.000 de locuitori, cu tramvai și fabrici, trebuia să mănânce și a doua zi după ce i s-a schimbat steagul.

Trianon și frontiera de 13 kilometri

Hârtiile au venit mai târziu. Pe 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon a recunoscut Oradea ca parte a Regatului României. Frontiera cu Ungaria trece la circa 13 kilometri de centru. E distanța până la Borș, nu o linie abstractă pe atlas. De atunci, Oradea e oraș de graniță: nod de tren, de vamă, de comerț, de rude de dincolo.

Moșoiu n-a rămas edil. A ajuns guvernator militar al Transilvaniei, apoi comandant al garnizoanei române din Budapesta. Lazăr a rămas orădean până la moarte, în 1930, și e înmormântat la Rulikowski. Primarul care chemase armata, Rimler, e o figură de început de secol, nu erou de manual. Orașul a ținut minte, în schimb, casa și decretul.

25 septembrie 1925: municipiu, fără „Mare”

Prin decretul regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, Oradea a fost declarată municipiu. Aceeași logică administrativă, pe legea de unificare din iunie 1925, a așezat-o pe lista celor 17 municipii ale României Mari, alături de Cluj, Arad, Timișoara, Sibiu. Vechea autonomie civică, moștenită din târgurile de lângă cetate (Olosig, Orașul Nou, Subcetate, Velența, unite la mijlocul secolului al XIX-lea), s-a dizolvat în noul cadru. Numele oficial a scăpat de adaos: nu mai era Oradea Mare, era Oradea.

Pe hârtie, e o reformă. Pe stradă, e o glumă bună: după secole în care „mare” ținea loc de mândrie, orașul a devenit municipiu tocmai când i s-a tăiat porecla. Oamenii au continuat, firește, să zică Nagyvárad la piață și Oradea la ghișeu. Asta e o urbe care a învățat să trăiască în două limbi fără să ceară permisiune de la tratat.

Cine locuia aici, după ce s-a așezat praful

Recensământul din 1930, primul după municipiu, dă o fotografie mai limpede decât sloganul: maghiari 51%, români 27,7%, evrei 17,7%, plus germani, romi, ruteni. Wikipedia mai citează, pentru tot interbelicul, circa 20,6% evrei. Oricum ai citi cifrele, nu e un oraș „golit” și „umplut”, ci unul în care fabricile, magazinele și sinagogile (Templul Neolog Sion, din 1878, e încă acolo, cub cu cupolă) spuneau mai mult decât steagul de pe primărie.

În 1930 a venit și stema municipiului: scut albastru, cruce, arhanghel, leu, coroană cu șapte turnuri. E heraldică de municipiu, nu de târg. Dacă vrei un test simplu, uită-te azi la casa Lazăr, la Palatul Primăriei și la distanța până la vamă. Între 1918 și 1925, Oradea n-a devenit alt oraș. Și-a schimbat stăpânirea, rangul și numele. Restul (tramvaiul, Crișul, vorba de la tejghea) a rămas, încăpățânat, pe loc.