Privilegiile de la vârful birocrației rămân, austeritatea lovește baza

România rămâne prinsă între câteva enclave economice de succes și o hartă largă a penuriei, în timp ce la vârful birocrației privilegiile continuă să fie apărate. Avertismentul vine dintr-un text al lui Eugen Rădulescu, director și consilier al guvernatorului BNR din 1990 până în prezent, publicat pe platforma Contributors și preluat în dezbaterea publică pe 7 august 2026.

Teza sa e dură: societatea românească se îndepărtează de un model incluziv și se orientează spre unul extractiv, în care o parte disproporționat de mare din avuție e însușită de privilegiații sistemului. În paralel, datele economice arată o țară spartă în două viteze — realitate pe care discursul despre austeritate o ocolește adesea.

Cine extrage rente din sistem

Rădulescu identifică mai multe categorii care prosperă pe seama statului. Prima: antreprenori legați de contracte generoase cu entități publice, care extrag rente din domeniile în care activează. A doua: pensionarii speciali — sute de mii de persoane, potrivit autorului. A treia: membri ai consiliilor de administrație de la companii de stat, cu venituri pe care le califică drept obscene.

Presa a documentat și cazuri concrete din sfera instituțiilor financiare de stat. O investigație a arătat că directorul BNR Dolj deține un portofoliu spectaculos de imobile și terenuri intravilane, plus ceasuri și bijuterii evaluate la peste 300.000 de euro. Familia respectivă e descrisă ca fiind conectată cu cercul guvernatorului Mugur Isărescu — un exemplu, în lectura critică a dezbaterii, despre cum rețelele de la vârf se perpetuează.

Tot în această logică e menționat Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR la 90 de ani, care încasează mii de euro pe lună. Comentariul din dezbaterea publică e caustic: ce anume consiliază rămâne neclar pentru opinia publică, dar venitul e cert.

Austeritate pentru unii, cămara privilegiilor pentru alții

Rădulescu schițează două drumuri: unul spre haos economic și eșec de țară, altul spre o corecție dură a cheltuielilor, asociată guvernării Ilie Bolojan. În lectura sa, austeritatea ar trebui să readucă țara spre un model mai incluziv. Criticii acestui discurs cer însă ca tăierile să înceapă de la vârful instituțiilor, nu de la baza socială.

Invitația lansată în dezbatere e explicită: dacă premierul are instrumentele să stopeze privilegiile din sectorul bugetar extractiv, un punct de plecare ar fi chiar Banca Națională. Altfel, nota de plată rămâne tot la „pălmașii de la bază” — cei care au dus-o greu și o vor duce în continuare, în timp ce la vârf pierderile se compensează din alte privilegii.

Paralela istorică din dezbatere trimite la un text al lui Tudor Arghezi din 1933, „Ordinea socială”. Atunci, funcționari selecționați prin examene câștigau cât oamenii de serviciu, în timp ce privilegiații din consilii și comisii încasau sume de zeci de ori mai mari. Concluzia de atunci sună actual: nimeni de la vârf nu vrea cu adevărat economii care să-i atingă pe ei.

Puține enclave de succes, restul țării în urmă

Ceea ce lipsește adesea din discuția despre „creștere” e geografia reală a economiei. Potrivit relatărilor din presă, aproximativ 80% din creșterea economică a României între 2007 și 2020–2021 s-a concentrat în doar șapte-opt localități mari: București, Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov, Iași și câțiva poli similari.

Doar Bucureștiul și cinci județe — Cluj, Ilfov, Timiș, Sibiu, Argeș — au salarii medii nete peste media națională. Diferența dintre Capitală și județul de pe ultimul loc, Teleorman, rămâne în jur de 80%. În 2014, decalajul era de 95%; convergența există, dar e lentă.

Regiunile Nord-Est și Sud-Est înregistrează cele mai ridicate rate ale riscului de sărăcie, în timp ce București–Ilfov stă la polul opus. La nivel național, cei mai bogați 10% dintre români câștigă de peste opt ori mai mult decât cei mai săraci 10%. Raportul s-a mai temperat față de 2007, însă progresul pentru baza piramidei e greoi.

În acest peisaj, sute de orașe mici și medii funcționează ca deșerturi economice dezindustrializate, unde angajatorul de stat e adesea singura plasă de siguranță — cu tot clientelismul aferent. Mii de sate trăiesc din agricultură de subzistență. Iar emigrarea a scos din țară milioane de oameni formați, măcar parțial, în sistemul public de educație, apoi lăsați să caute un trai decent în Europa de Vest.

Competitivitate în scădere și birocrație ca frână

Modelul extractiv nu e doar o problemă de dreptate socială. Conform analizelor de specialitate, România a coborât în clasamentul competitivității, pe locul 54 din 64 de țări în 2024. Au pierdut teren eficiența politicilor guvernamentale, contractele publice, legislația muncii — și birocrația, frecvent citată de investitori ca obstacol.

Fără infrastructură care să lege zonele rămase în urmă de piețe, fără servicii publice predictibile și fără un cadru care să încurajeze antreprenoriatul local, decalajele se autoconservă. Relatările din presă economică indică aceleași direcții de corecție: autostrăzi și conexiuni feroviare, educație și tehnologie, sprijin real pentru afaceri în județele slabe, nu doar în polii deja câștigători.

Împrumuturile externe mai amână factura, dar nu schimbă arhitectura. Câtă vreme cămara privilegiilor de la vârf rămâne luminată, iar austeritatea e prezentată ca drum obligatoriu pentru ceilalți, ordinea socială descrisă de Rădulescu — și anticipată, pe alt ton, de Arghezi acum aproape un secol — se reproduce. Următorul test e concret: de unde încep tăierile și pe cine ocolesc.