Rămășițe de mamut, scoase la iveală de seceta de pe Dunăre

Nivelul foarte scăzut al Dunării, provocat de seceta din această vară, a scos la iveală rămășițe de mamut pe malul bulgăresc al fluviului, în zona satului Riakovo din regiunea Ruse. Fragmentele — mandibule, colți, un omoplat și coaste — au fost prelevate la sfârșitul lunii iulie 2026 și ajung sub lupa specialiștilor de la Muzeul Regional de Istorie din Ruse.

Descoperirea nu e un caz izolat. În ultimii ani, albia secată a Dunării a scos la suprafață, în mai multe rânduri, oase de mamut în zona de graniță România–Bulgaria. Potrivit relatărilor din presă, piesele aparțin cel mai probabil unui mamut lânos (Mammuthus primigenius), specie adaptată climatului rece al erei glaciare.

Ce s-a găsit și cine cercetează fosilele

Conform mai multor surse, cetățeanul bulgar Petăr Nikolov a semnalat și a prelevat din albie o mandibulă, doi colți, un omoplat și câteva coaste. Materialul a fost predat specialiștilor, care îl transportă, îl curăță și îl evaluează la muzeul din Ruse. Un vestigiu de acest tip e considerat important pentru cercetarea științifică regională, pentru că completează harta prezenței proboscidienilor pe cursul inferior al Dunării.

Vârsta estimată a fosilelor se întinde pe zeci de mii de ani. Specialiștii le plasează în Pleistocen — intervalul dintre aproximativ 2,58 milioane și 11.700 de ani în urmă — sau în faza finală a ultimei ere glaciare, în jurul a 10.000 de ani. Nu există încă o datare de laborator publicată pentru acest lot; cifrele circulă ca estimări pe baza contextului geologic și a tipului de resturi.

De ce apar oasele tocmai acum

Seceta a redus puternic debitul Dunării și a expus porțiuni de albie care stau de obicei sub apă. În aceste condiții, sedimentele care acopereau fosilele au fost spălate sau au rămas descoperite. Fenomenul s-a repetat pe ambele maluri: pe lângă descoperirile din zona Ruse–Riakovo, presa a consemnat și găsiri similare pe teritoriul României, tot în legătură cu scăderea nivelului apei.

Două ipoteze circulă în explicațiile de specialitate. Prima spune că oasele au fost aduse de curenți și s-au adunat într-un fel de „banc de depozitare” natural. A doua, susținută de concentrarea resturilor într-un singur loc, sugerează că animalul ar fi murit chiar acolo, într-o zonă care pe atunci era mlaștină, nu albie de fluviu adânc.

Dunărea preistorică: mlaștină, nu doar fluviu

Cu milenii în urmă, bazinul actual al Dunării din această porțiune ar fi fost o mlaștină extinsă — habitat prielnic pentru mamuți și alte mamifere de talie mare. În regiune sunt documentate mai multe specii de proboscidieni. Mamutul lânos e cel mai des invocat în legătură cu descoperirile recente, tocmai pentru că era adaptat la frigul erei glaciare și a populat Europa până spre finalul acesteia.

Dispariția mamuților e legată, în literatura de specialitate, de combinația dintre vânătoarea practicată de comunitățile umane (neanderthalieni și Homo sapiens) și încălzirea de la sfârșitul ultimei glaciațiuni, acum circa 10.000 de ani. Pentru omul preistoric, mamutul a fost sursă de hrană și material; apare frecvent în picturi rupestre.

Alte urme de mamut pe teritoriul României

Descoperirile de pe Dunăre se înscriu într-un șir mai lung de găsiri pe teritoriul țării. La Alba Iulia, dealul numit „Mamut” e legat fie de forma reliefului, fie de fosile semnalate încă de naturaliști maghiari la începutul secolului al XIX-lea. În 2009, o măsea de mamut din Pleistocen a fost găsită accidental în Cetatea Alba Carolina. Alte situri din țară, uneori numite informal „cimitire de mamuți”, au furnizat resturi considerate rare pentru Europa de Est.

Aceste piese nu „reînvie” specia, dar rafinează cronologia și harta răspândirii ei. Fiecare mandibulă sau colț scos din albie e o piesă de puzzle pentru paleontologi: spune ceva despre climă, despre peisaj și despre felul în care fluviul și-a mutat albia de-a lungul mileniilor.

Ce urmează cu piesele de la Ruse

Rămășițele din zona Riakovo rămân în custodia Muzeului Regional de Istorie din Ruse, unde urmează curățare, inventariere și, pe cât posibil, datare și încadrare taxonomică mai precisă. Până la publicarea unor rezultate oficiale, vârsta și traseul exact al oaselor rămân estimări. Pe malul românesc, scăderea în continuare a nivelului Dunării poate scoate la iveală și alte fragmente — caz în care anunțarea rapidă către muzeele și instituțiile de profil e esențială, ca piesele să nu se degradeze sau să se piardă.

Pentru public, mesajul e simplu: seceta nu expune doar epave și pietre de moară, ci și straturi de istorie naturală pe care apa le-a ținut acoperite secole la rând. Mamutul de pe Dunăre nu e legendă de albie, ci os real, vechi de zeci de mii de ani, care așteaptă fișa de laborator.