Muzeul Țării Crișurilor a publicat pe 22 septembrie 2024 un material educativ despre tarantule, grupul de păianjeni mari și păroși din familia Theraphosidae. Textul trece dincolo de imaginea de „păianjen de casă exotic” și detaliază anatomia, habitatele, apărarea cu fire urticante, veninul și originea numelui, legată de orașul italian Taranto.
Publicitate
Citește în 60 de secunde
Nu ai timp de tot articolul? Generăm pentru tine un rezumat scurt în 3-4 propoziții, pe înțelesul oricui.
Funcție beta · 1 utilizare pe zi pentru fiecare cititor. Limita va crește curând.
Ce înseamnă, de fapt, „tarantulă”
Potrivit muzeului, au fost identificate peste o mie de specii, grupate în aproape 200 de genuri. În limbajul curent, „tarantulă” sau „tarantulă falsă” se aplică și altor reprezentanți din subordinul Mygalomorphae, nu doar familiei Theraphosidae. Unele specii frecvente au ajuns populare în comerțul cu animale de companie exotice.
Numele original a aparținut însă altui păianjen: Lycosa tarantula, o specie de păianjen-lup din Europa mediteraneană, familia Lycosidae. Denumirea vine de la orașul Taranto, din sudul Italiei, de unde se trage și numele dansului popular tarantella — legat, în tradiție, de o formă de isterie colectivă, de un remediu popular sau de resturi ale dansurilor dionisiace. Ulterior, termenul s-a extins la aproape toate speciile mari de păianjeni terestri, mai ales la Theraphosidae din Lumea Nouă. În uzul anglofon, s-a stabilizat pe această familie, chiar dacă păianjenii-lup nu sunt nici deosebit de mari, nici păroși.
Anatomie, dimensiuni și recordul Goliath
Ca toate artropodele, tarantulele au un exoschelet care susține musculatura și organele interne. Corpul are două părți principale: prosoma (cefalotoracele) și opistosoma (abdomenul), unite printr-un pedicel — o „talie” ce permite abdomenului o amplitudine mare de mișcare față de prosomă.
Lungimea corpului variază, în funcție de specie, între 5 și 11 cm, iar anvergura picioarelor între 8 și 30 cm. Anvergura se măsoară de la vârful unui picior din spate până la vârful piciorului din față de pe partea opusă. Unele dintre cele mai mari specii depășesc 85 g. Recordul aparține tarantulei Goliath (Theraphosa blondi), din Venezuela și Brazilia: până la 170 g, anvergură de 30 cm și colți de până la 4 cm.
Muzeul subliniază două particularități față de alți păianjeni: colții îndreptați în jos (nu unul spre celălalt) și prezența a doi plămâni, nu a unuia singur. Durata de viață este, de asemenea, mai lungă decât la majoritatea păianjenilor.
Habitate, vânătoare și rețeaua de mătase
Habitatele naturale includ savana, pajiștile (inclusiv pampa), pădurea tropicală umedă, deșertul, tufărișurile și zonele montane. Majoritatea sunt specii de sol: sapă galerii și trăiesc în pământ. Mătasea nu servește la vânătoare, ci ca material de construcție sau ca sistem de avertizare.
Aria de răspândire acoperă Statele Unite, Mexic, America Centrală și întreaga Americă de Sud, zone din Africa, o mare parte a Asiei (inclusiv sudul Japoniei) și toată Australia. În Europa apar specii în Spania, Portugalia, Turcia, sudul Italiei și Cipru. Unele vânează mai ales în copaci, altele pe sol sau în apropierea lui. Speciile arboricole locuiesc adesea într-un „cort tubular” de mătase; cele de sol căptușesc galeriile ca să stabilizeze pereții și să ușureze urcarea și coborârea.
Hrana de bază o constituie insectele mari și alte artropode — centipede, alți păianjeni. Metoda principală este atacul din ambuscadă. Cele mai mari tarantule pot ucide și consuma vertebrate mici: șopârle, șoareci, lilieci, păsări și șerpi de talie redusă.
Fire urticante, postură de amenințare și venin
Pe lângă perișorii obișnuiți, majoritatea speciilor din Lumea Nouă au pe opistosomă peri speciali, numiți sete, folosiți la apărare. Animalul îi proiectează de pe abdomen cu perechea din spate de picioare sau freacă abdomenul de „țintă”. Perișorii au țepi fini; pot fi letali pentru rozătoare mici. La om, contactul poate provoca mâncărimi severe și erupții; trebuie evitată cu strictețe atingerea ochilor și a căilor respiratorii. În unele cazuri, firele au produs leziuni oculare permanente. Tarantulele le folosesc și la marcarea teritoriului și la căptușirea adăposturilor. Nu regeneră între năpârliri: se înlocuiesc la fiecare năpârlire.
Tarantula Goliath, cunoscută și ca „mâncătoare de păsări”, este renumită pentru perișorii iritanți care pot penetra corneea; la manipulare, muzeul menționează necesitatea protecției pentru ochi. La unele specii din Lumea Veche, anumiți peri produc un sunet de șuierat.
Toate tarantulele sunt veninoase. Veninul nu este mortal pentru om, dar unele mușcături provoacă disconfort intens, care poate dura câteva zile. Efectele diferă de la o specie la alta și nu sunt cunoscute cu precizie pentru toate. Multe mușcături nu depășesc intensitatea unei înțepături de viespe; altele sunt foarte dureroase și pot genera crampe musculare de câteva zile. Veninul tarantulei africane Pelinobius muticus poate declanșa halucinații puternice, iar speciile din genul Poecilotheria produc crampe musculare prelungite. Muzeul recomandă, în toate cazurile, consult medical. Pe lângă toxină pot fi injectate și alte proteine; la unele persoane simptomele țin de o reacție alergică, potențial gravă. Colții mari pot lăsa răni dureroase, cu risc de infecție bacteriană secundară dacă nu sunt îngrijite.
Înainte de mușcătură, animalul poate adopta o postură de amenințare: ridică corpul și picioarele din față, expune colții și, la anumite specii, șuieră puternic. Urmează uneori lovituri cu picioarele anterioare. Dacă intrusul nu se retrage, tarantulele americane proiectează peri urticanți; fuga e o opțiune, iar mușcătura rămâne reacția finală, mai ales când nu există cale de scăpare. Există și „mușcături uscate”, fără injectare de venin.
Materialul integral este disponibil pe site-ul Muzeului Țării Crișurilor, în secțiunea dedicată tarantulelor, ca resursă de popularizare a științelor naturii pentru publicul larg.
Laura Țăran
Laura Țăran s-a născut și a crescut în Oradea, orașul despre care scrie astăzi cu drag. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Oradea, specializarea română–engleză, și mult timp a crezut că drumul ei e undeva prin edituri sau la catedră. Pasiunea pentru scris și curiozitatea față de ce se întâmplă în jurul ei au adus-o, până la urmă, în presa locală. Nu are studii de jurnalism — învață meseria pe teren, articol cu articol — dar compensează prin grijă pentru cuvânt și pentru informația verificată. Scrie despre oameni și evenimente simplu și clar, fără înflorituri. Poate fi contactată pentru sesizări sau sugestii de subiecte.
