Muzeul Țării Crișurilor a publicat pe 22 septembrie 2023 o prezentare dedicată tarantulelor, păianjenii mari și păroși din familia Theraphosidae. Materialul trece în revistă anatomia, habitatul, modul de vânătoare și riscurile reale pe care le pot reprezenta pentru om, dincolo de reputația lor de creaturi periculoase.
Publicitate
Citește în 60 de secunde
Nu ai timp de tot articolul? Generăm pentru tine un rezumat scurt în 3-4 propoziții, pe înțelesul oricui.
Funcție beta · 1 utilizare pe zi pentru fiecare cititor. Limita va crește curând.
Ce sunt tarantulele și de unde vine numele
Potrivit muzeului, au fost identificate peste 1.000 de specii, grupate în aproape 200 de genuri. Termenul este folosit și pentru alți reprezentanți ai subordinului Mygalomorphae, numiți uneori „tarantule false”. Câteva specii frecvente au ajuns populare în comerțul cu animale de companie exotice.
Numele original de „tarantulă” a aparținut speciilor Lycosa tarantula, un păianjen-lup din Europa mediteraneană. Denumirea vine de la orașul italian Taranto și stă la baza numelui dansului tarantella. Ulterior, termenul s-a extins asupra păianjenilor mari de uscat, în special asupra familiei Theraphosidae din Lumea Nouă.
Anatomie și dimensiuni-record
Ca toate artropodele, tarantulele au un exoschelet care susține musculatura și organele interne. Corpul are două părți principale: prosoma (cefalotoracele) și opistosoma (abdomenul), legate printr-un pedicel care permite abdomenului o amplitudine mare de mișcare.
Lungimea corpului variază, în funcție de specie, între 5 și 11 cm, iar anvergura picioarelor între 8 și 30 cm. Anvergura se măsoară de la vârful unui picior din spate până la vârful piciorului din față de pe partea opusă. Unele specii depășesc 85 g; cea mai mare, tarantula Goliath (Theraphosa blondi) din Venezuela și Brazilia, ajunge la 170 g și 30 cm anvergură, cu colți de până la 4 cm.
Colții sunt orientați în jos, spre deosebire de alți păianjeni, unde se îndreaptă unul spre celălalt. Au două plămâni, nu unul, și o durată de viață mai lungă decât majoritatea păianjenilor.
Habitat, hrănire și pânză
Habitatele naturale includ savana, pajiștile (inclusiv pampa), pădurea tropicală umedă, deșertul, tufărișurile și zonele montane. Majoritatea sunt specii terestre: sapă galerii și trăiesc în sol. Pânza nu servește la vânătoare, ci ca material de construcție sau sistem de avertizare.
Specii apar în Statele Unite, Mexic, America Centrală și de Sud, în zone din Africa, în mare parte din Asia (inclusiv sudul Japoniei) și în toată Australia. În Europa sunt semnalate în Spania, Portugalia, Turcia, sudul Italiei și Cipru. Unele vânează în copaci, altele pe sol sau în apropierea lui. Speciile arboricole locuiesc adesea într-un „cort tubular” de pânză; cele de sol căptușesc vizuinile pentru a stabiliza pereții.
Se hrănesc mai ales cu insecte mari și alte artropode — centipede, alți păianjeni — și atacă din ambuscadă. Cele mai mari pot ucide și consuma vertebrate mici: șopârle, șoareci, lilieci, păsări și șerpi de talie redusă.
Peri urticanți, postură de amenințare și venin
Pe lângă blana obișnuită, majoritatea speciilor din Lumea Nouă au pe abdomen peri speciali numiți „sete”, folosiți la apărare. Tarantula îi proiectează de pe abdomen cu perechea din spate de picioare sau freacă abdomenul de țintă. Perișorii au spini fini: pot fi letali pentru rozătoare mici și provoacă mâncărimi și erupții la persoanele sensibile. Contactul cu ochii și căile respiratorii trebuie evitat; în unele cazuri, perișorii au produs leziuni oculare permanente. Nu regrow între năpârliri — se înlocuiesc la fiecare năpârlire — și sunt folosiți și la marcarea teritoriului.
Toate tarantulele sunt veninoase. Veninul nu este mortal pentru om, dar unele mușcături produc disconfort sever, care poate dura câteva zile. Efectele diferă de la o specie la alta și nu sunt cunoscute cu precizie pentru toate. Multe mușcături nu depășesc intensitatea unei înțepături de viespe; altele sunt foarte dureroase și pot provoca crampe. Veninul africanei Pelinobius muticus poate induce halucinații puternice, iar speciile din genul Poecilotheria produc crampe musculare de mai multe zile. Muzeul recomandă consult medical în orice caz de mușcătură.
Simptomele pot veni și din reacții alergice la proteinele injectate odată cu toxina; astfel de reacții pot fi grave. Colții mari pot lăsa răni dureroase, expuse infecțiilor bacteriene secundare dacă nu sunt îngrijite. Înainte de mușcătură, animalul poate adopta o postură de amenințare: ridică corpul și picioarele din față, expune colții și, la unele specii, produce un șuierat. Urmează lovituri cu picioarele din față, proiectarea perișorilor urticanți (la speciile americane), fuga sau, în lipsă de retragere, mușcătura. Unele specii dau „mușcături uscate”, fără injectare de venin. Tarantula Goliath este cunoscută pentru perișorii iritanți care pot penetra corneea; la manipulare se impune protecție pentru ochi.
Prezentarea Muzeului Țării Crișurilor rămâne o resursă de informare publică despre biologia acestor păianjeni, cu accent pe date concrete de dimensiune, răspândire și riscuri medicale, nu pe mituri.
Corina Daniliuc
Corina Daniliuc este originară din Marghita, județul Bihor, și cunoaște bine atât viața de oraș, cât și pe cea din localitățile mai mici ale județului. A studiat Administrație publică la Universitatea din Oradea, așa că e obișnuită să citească documente, hotărâri și bugete — un obicei care o ajută acum în redacție. Nu a făcut jurnalism la facultate, dar preferă oricum să lase faptele să vorbească în locul opiniilor. Încearcă mereu să explice pe scurt ce înseamnă o știre pentru omul obișnuit și evită concluziile pripite. E atentă la surse și verifică de două ori înainte să publice. Deschisă la ponturi despre subiecte de interes public din județ.
