Tarantulele, explicate de Muzeul Țării Crișurilor

Textul muzeului trece dincolo de imaginea de „păianjen uriaș” din cultura populară. Explică anatomia, originea numelui, modul de vânătoare, mecanismele de apărare și ce înseamnă, concret, o mușcătură pentru om.

Ce sunt tarantulele și de unde vine numele

Ca toate artropodele, tarantula se bazează pe un exoschelet care susține mușchii și organele interne. Corpul are două părți principale: prosoma (cefalotoracele) și opistosoma (abdomenul), legate prin pedicel — o porțiune îngustă care permite abdomenului o mobilitate largă față de restul corpului.

Numele „tarantulă” vine, inițial, de la Lycosa tarantula, un păianjen-lup din familia Lycosidae, originar din Europa mediteraneană. Denumirea e legată de orașul italian Taranto și de dansul popular tarantella, descris în sursă ca formă de isterie colectivă, remediu popular sau ecou al unor dansuri dionisiace.

Ulterior, termenul a fost aplicat aproape oricărui păianjen mare care trăiește la sol, mai ales infraordinului Mygalomorphae și, în special, familiei Theraphosidae din Lumea Nouă. Păianjenii-lup nu sunt deosebit de mari sau păroși, astfel că, în engleză, uzul s-a mutat treptat spre Theraphosidae, deși aparțin unui alt infraordin. Același nume e folosit uneori și pentru alte specii mari din Mygalomorphae sau chiar Araneomorphae, numite și „false tarantule”.

Dimensiuni: de la 5 cm la Goliath bird eater

În funcție de specie, lungimea corpului variază între circa 5 și 11 cm, iar anvergura picioarelor între 8 și 30 cm. Anvergura se măsoară de la vârful piciorului din spate până la vârful piciorului din față de pe partea opusă.

Cele mai mari specii pot depăși 85 g. Recordul absolut îl deține Goliath bird eater (Theraphosa blondi), din Venezuela și Brazilia: ajunge la 170 g, cu anvergură de până la 30 cm. Masculii sunt mai lungi, femelele mai robuste, iar colții pot atinge maximum 4 cm.

Față de păianjenii „adevărați” (în sensul folosit în material), colții tarantulelor sunt orientați în jos, nu față în față. Au două plămâni în formă de carte, nu unul singur, iar durata de viață e mai lungă decât la majoritatea păianjenilor.

Habitat, mătase și regim alimentar

Habitatele naturale includ savana, pajiștile (inclusiv pampasul), pădurea tropicală, deșertul, tufărișurile și zonele montane. Majoritatea sunt terestre și sapă galerii în sol. Nu își folosesc pânza pentru vânătoare, ci ca material de construcție sau ca fir de semnalizare.

Specii de tarantule apar în Statele Unite, Mexic, America Centrală și de Sud, în regiuni din Africa, în mare parte din Asia (inclusiv sudul Japoniei) și în toată Australia. În Europa, unele specii sunt semnalate în Spania, Portugalia, Turcia, sudul Italiei și Cipru.

Unele genuri vânează mai ales în copaci; altele la sol sau în apropierea lui. Toate produc mătase: speciile arboricole stau de regulă într-un „cort-tub” de mătase, iar cele terestre căptușesc galeria pentru a stabiliza pereții și a urca ori coborî mai ușor.

Hrana de bază o constituie insectele mari și alte artropode — centipede, milipede, alți păianjeni — prin ambuscadă. Exemplarele cele mai mari pot ucide și consuma vertebrate mici: șopârle, șoareci, lilieci, păsări sau șerpi de talie redusă.

Peri urticanți, postură de amenințare și venin

Pe lângă perișorii obișnuiți, majoritatea speciilor din Lumea Nouă au sete specializate pe abdomen, folosite împotriva prădătorilor. Tarantula le proiectează de obicei cu picioarele din spate sau freacă abdomenul de țintă. Perișorii sunt bari și pot fi letali pentru animale mici, precum rozătoarele.

La om, pot provoca mâncărimi și iritații severe; contactul cu ochii și căile respiratorii trebuie evitat. În unele cazuri, au produs leziuni permanente la ochi. Nu regrow imediat: sunt înlocuiți la fiecare năpârlire. Goliath bird eater e cunoscut pentru peri deosebit de iritanți, care pot penetra corneea — de aceea, la manipulare, sursa recomandă protecție pentru ochi.

Speciile din Lumea Veche nu au peri urticanți și, potrivit muzeului, sunt mai predispuse să atace când sunt deranjate. Unele sete de pe chelicere servesc la stridulație, mai frecventă la speciile din Lumea Veche, cu un sunet asemănător unui șuierat.

Înainte de a mușca, tarantula poate adopta o „postură de amenințare”: ridică prosoma și picioarele din față, expune colții și, la anumite specii, stridulează zgomotos. Poate lovi intrusul cu picioarele ridicate, proiecta peri urticanți (la speciile americane), fugi sau, în ultimă instanță, mușca. Există și „mușcături uscate”, fără injectarea veninului.

Toate tarantulele sunt veninoase. Veninul nu e mortal pentru om, dar unele mușcături provoacă disconfort serios, care poate dura câteva zile. Efectele nu sunt pe deplin cunoscute pentru toate speciile: multe mușcături sunt comparate cu înțepătura unei viespi, altele sunt foarte dureroase și pot genera spasme recurente.

Materialul menționează cazul tarantulei africane Pelinobius muticus, al cărei venin poate provoca halucinații puternice, și genul Poecilotheria, cu crampe musculare severe și difuze, pe durata mai multor zile. În toate situațiile, e recomandat consult medical. Reacțiile alergice la proteinele injectate pot fi grave, iar rănile de la colți mari riscă infecții bacteriene secundare dacă nu sunt îngrijite.

Prezentarea publicată de Muzeul Țării Crișurilor rămâne un material de informare științifică pentru publicul larg, cu accent pe biologie, răspândire geografică și precauții reale — nu pe senzaționalism. Cititorii pot consulta textul integral pe site-ul muzeului, la secțiunea dedicată tarantulelor.