Muzeul Țării Crișurilor a publicat un material educativ despre tarantule, grupul de păianjeni mari și blănoși din familia Theraphosidae. Au fost identificate peste 50 de specii, iar unele specii comune au ajuns populare în comerțul cu animale de companie exotice.
Publicitate
Citește în 60 de secunde
Nu ai timp de tot articolul? Generăm pentru tine un rezumat scurt în 3-4 propoziții, pe înțelesul oricui.
Funcție beta · 1 utilizare pe zi pentru fiecare cititor. Limita va crește curând.
Ca toate artropodele, tarantula se bazează pe un exoschelet. Corpul are două părți principale: prosoma (sau cefalotoracele) și opistosoma (abdomenul), legate prin pedicel. Această legătură îngustă îi permite abdomenului o mobilitate largă față de prosomă.
Dimensiuni și cea mai mare specie
În funcție de specie, lungimea corpului variază între aproximativ 5 și 11 cm, cu anvergura picioarelor de 8–30 cm. Anvergura se măsoară de la vârful piciorului din spate la vârful piciorului din față de pe partea opusă. Cele mai mari specii pot depăși 85 g.
Cea mai mare dintre toate, Goliath bird eater (Theraphosa blondi) din Venezuela și Brazilia, atinge 170 g și o anvergură a picioarelor de până la 30 cm. Masculii sunt mai lungi, femelele mai robuste. Colții acestei specii pot ajunge la maximum 4 cm.
Habitat, vânătoare și mătase
Habitatele naturale includ savana, pajiștile (inclusiv pampasul), pădurea tropicală, deșertul, tufărișurile și munții. Sunt, în general, specii terestre, care sapă galerii în sol. Nu folosesc pânza la vânătoare, ci ca material de construcție sau ca fir de semnalizare.
Colții tarantulelor sunt orientați în jos, spre deosebire de cei ai păianjenilor „adevărați”, care stau față în față. Au și doi plămâni în formă de carte, pe când păianjenii tipici au unul singur. Longevitatea este, de asemenea, mai mare decât la majoritatea păianjenilor.
Unele genuri vânează mai ales în copaci; altele pe sol sau în apropierea lui. Toate produc mătase: speciile arboricole stau de obicei într-un „cort-tub” de mătase, iar cele terestre căptușesc galeria pentru a stabiliza pereții și a urca sau coborî mai ușor. Hrana principală sunt insectele mari și alte artropode; cele mai mari pot ucide și consuma vertebrate mici — șopârle, șoareci, lilieci, păsări sau șerpi mici. Metoda de captură este, de regulă, ambuscada.
De unde vine numele și unde trăiesc
Păianjenul care a purtat inițial numele „tarantula” a fost Lycosa tarantula, o specie de păianjen-lup (Lycosidae) din Europa mediteraneană. Denumirea vine de la orașul italian Taranto și a dat numele dansului popular tarantella. Ulterior, termenul s-a extins la aproape orice păianjen mare care trăiește pe sol, mai ales la Mygalomorphae și la Theraphosidae din Lumea Nouă.
Specii de tarantule apar în Statele Unite, Mexic, America Centrală și de Sud, în regiuni din Africa, în mare parte din Asia (inclusiv sudul Japoniei) și în toată Australia. În Europa, unele specii se găsesc în Spania, Portugalia, Turcia, sudul Italiei și Cipru.
Peri urticanți, postură de amenințare și venin
Pe lângă perișorii obișnuiți, majoritatea speciilor din Lumea Nouă au peri specializați pe abdomen, folosiți la apărare. Tarantula îi proiectează cu picioarele din spate sau freacă abdomenul de țintă. Acești peri bariți pot fi letali pentru animale mici, precum rozătoarele. La oameni pot provoca mâncărimi și iritații; expunerea ochilor și a căilor respiratorii trebuie evitată. Perii urticanți nu regrow, ci sunt înlocuiți la fiecare năpârlire.
Înainte de a mușca, tarantula poate semnala intenția printr-o „postură de amenințare”: ridică prosoma și picioarele din față, expune colții și, la unele specii, produce un șuierat prin stridulație. Urmează uneori o lovitură cu picioarele din față, apoi proiectarea perilor (la speciile americane), fuga sau, în ultimă instanță, mușcătura. Unele dau „mușcături uscate”, fără a injecta venin.
Toate tarantulele sunt veninoase. Veninul nu este mortal pentru om, dar unele mușcături produc disconfort care poate dura câteva zile. Efectele nu sunt pe deplin cunoscute pentru toate speciile: multe mușcături sunt comparabile cu înțepătura unei viespi, altele sunt foarte dureroase și pot provoca spasme recurente. Veninul tarantulei africane Pelinobius muticus poate cauza halucinații puternice; la speciile Poecilotheria apar crampe musculare severe, pe mai multe zile. În toate cazurile, se recomandă consult medical. Reacțiile alergice la proteinele injectate pot fi grave, iar colții mari pot produce răni punctiforme cu risc de infecție secundară dacă nu sunt îngrijite.
Tarantulele din Lumea Veche nu au peri urticanți și sunt mai predispuse să atace când sunt deranjate. Materialul Muzeului Țării Crișurilor subliniază și riscul legat de peri: la specii precum Goliath bird eater, perișorii iritanți pot penetra corneea, deci protecția ochilor este necesară la manipulare.
Pagina educativă a muzeului rămâne un punct de plecare pentru publicul interesat de biologia acestor artropode, cu date despre anatomie, areal și riscuri reale de contact, fără a le trata ca simple curiozități de terariu.
Veronica Nistor
Veronica Nistor s-a născut la Oradea și a rămas legată de locurile de aici. A terminat Facultatea de Științe Economice a Universității din Oradea și a lucrat o vreme departe de presă, înainte să descopere că îi place mai mult să spună povești decât cifre. Este o voce nouă în redacția Bihor Info și își construiește experiența pe măsură ce scrie, fără studii de jurnalism în spate. O interesează poveștile locale care altfel ar trece neobservate și încearcă să le dea vizibilitate, cu accent pe corectitudine și pe verificarea informației. Scrie pe înțelesul tuturor și ascultă ce au de spus cititorii. Aștept sesizări și sugestii din tot județul.
